Articole

Intre terapie si arta.

            Te asezi confortabil in scaun si privesti spre scena, esti cu totul absorbit de ceea ce se intampla acolo, traiesti alaturi de protagonist si intregul corp isi doreste sa experimenteze scena. Ori poate esti in culise si te pregatesti sa performezi in fata unui numar mai mic sau mai mare de oameni, chiar daca aplauzele de inceput si de final sunt previzibile, emotiile sunt prezente, aici, cu tine; nu ai insa timp sa te gandesti la asta.

            In ambele cazuri traiesti cu o intensitate mare, la care poate, nu te asteptai; te surprinde inca. Cum ar fi sa ii dai curs invitatiei: corpul ce vrea sa experiementeze si mintea dornica sa inteleaga, sa traiesti concomitent rolul spectatorului si cel al dansatorului ce isi dau intalnire in spatiul de proiectie al propriei vieti.  Dansul, atat de abstract chair si pentru dansator, cu o definitie mereu in transformare, ajunge sa fie astazi “o forma de manifestare a prezentei corporale cu nenumarate semnificatii” sau “provocarea adresata celuilalt prin multitudinea de intelesuri”. Si daca celalalt ai fi tot tu….ai schimba dansul intr-o infinita sursa de informatii si sensuri.

            De aici si rolul artei ori al artistului in societatea moderna: cresterea gradului de sensibilizare a tututror simturilor, ascutirea spiritului de observatie si largirea paletei de contiinta in randul oamenilor; in termini psihologici – intelegera mai profunda a fiinite umane prin intermediul metaforei corporale.  Avantajul  artistului este tocmai sansa pe care acesta o ofera potentialului sau de a se exprima in aceasta lume. Dar responsabilitatea sa ar putea fi una sociala, de a-i insotii si pe celalalt in procesul de sensibilizare si constietizare de sine. Cum ar mai fi o intalnire intre un terapeut si un artist…? Dar cum stim unde se termina unul si  incepe celalalt? Oare ce legatura s-ar putea afla intre ei?

            In experientele mele cu dansul contemporan am putut sa identific valoarea terapeutica a acestui dans in sine dar si intrepatrunderea unor elemente din psihologie (conexiunea dintre perioada perinatala si patternurile de miscare ale adultului, bazata pe memoria corporala), sau a diferitelor practici de meditatie dinamica (mentinerea activa a zonei abdominale considerate a fi centrul) si cel mai important lucru, constientizarea corporala si miscarea libera, lipsita de controlul mental. De aici a inceput si orientarea mea spre dansterapie.   

            Intr-o discutie amicala, trei oameni importanti de stiinta, Ervin Laszlo, Stanislav Grof si Peter Russell, au subliniat faptul ca arta, un element component  al culturii umane, poate fi unul transformator la nivel personal si cultural. In cultura occidentala, stiintele umaniste si arta si-au pierdut, treptat, aprecierea si interesul majoritatii oamenilor si cel mai important din partea celor ce au puterea de a decide (acestea fiind primele sacrificate cand vine vorba de investitii financiare). Astfel ca utilitatea lor ar putea fi subliniata tocmai prin schimbarea obiectivelor de la simpla creatie, la cultivarea creativitatii personale a fiecarui om in parte. Dihotomizarea producatorului de receptor la nivelul intregii culturi, reflecta de fapt o scindare interioara intre partea creatoare (ce ramane de cele mai multe ori un simplu potential) si partea ce urmeaza (ideile, valorile altora). Un pas urmator pe care artistii il au, poate, de facut, este acela de a devein constienti de potentialul artei lor, ceea ce inseamna mai mult decat simpla constientizare a potentialului personal.

            Si atunci, revin asupra intrebarii: artterapeutul, este la randul sau un artist!? Si imi vine aici in minte, ca si raspuns, ultima carte a unui terpaut foarte cunoscut noua, o carte cu poezie.

            Artterapia si folosirea artelor expresive in dezvoltarea personala au minunatul avantaj de a produce intr-un mod experiential intelegeri si transformari profunde, greu de adus la suprafata pe cai preponderent mentale. In primul rand pentru ca avem o memorie corporala, foarte fidela noua, ce nu uita nimic si care incepe sa inmagazineze informatii chiar inainte de a ne naste. Apoi tot aceasta memorie este atat de draguta incat sa ne aminteasca din cand in cand faptul ca ceva nu a functionat si continua sa nu functioneze in echilibru. Si daca corpul este primul care a trait si a inmagazinat experiente…ce ar fi sa ii dam lui dreptul de a le exprima primul: cum ar fi, de exemplu, dansul, sau dansterapia  - sa reproduca in prezent trairi, emotii, ganduri din trecut prin miscari libere, spontane.

            Terapia prin dans sau miscare, isi are inceputurile inca din anii 1940, avand la baza premiza faptului ca mintea si corpul se afla intr-o stransa conexiune si ca ceea ce se experimenteaza la nivel mental, este trait si in corp. Astfel ca, exprimarea propriei persoane are un rol important in dezvoltarea personala, iar verbalizarea lipsita de emotie, creativitate sau actiune, nu poate cuprinde trairea complete a fiinite umane.

            Psihoterapia Experientiala Unificatoare, cuprinde, alaturi de forme variate de exprimare metaforica, dansterapia si integrarea corporala. Abordand fiinta umana in mod unitar (minte, corp, suflet) metoda experientiala, permite o manifestare in prezent a intregului bagaj de credinte, temeri, patternuri comportamentale sau emotii blocante pentru a le integra si a le transforma in directia stimularii creativitatii.

             Atunci cand intelegerea mentala este insotita de o traire puternic emotionala, capacitatea de transformare creste considerabil; iar daca este alaturata si forma de exprimare fizica, ceea ce a reprezentat in trecut o trauma, este resemnificata construind o noua ancora corporala, iar incordarea, un blocajul fizic, se poate transforma in fluiditate si vitalitate.

           

            Ma gandesc sa va ofer si cateva exemple dintr-un grup de dezvoltare personala prin dansterapiei si pentru ca mainile au luat-o inainta gandului, ma trezesc deja scriind:

Exercitiu experiential:  “In spatiul intunecat al uterului , o celula se deschide si aprinde lumina constiintei. O noua calatorie incepe, o celula singura, unica. Ea respira, se hraneste, se misca si cel mai important…devine contienta. Rand pe rand, fiecare celula a corpului isi capata propria inteligenta, propriul sens al prezentei si proces al vietii.

Respiri adanc…odata cu tine fiecare celula a corpului tau respira in ritmul sau. Iar respiratia aduce o miscare a propriului tau corp. Atunci cand toate celulele tale respira in acelasi timp, se naste creativitatea ta. Poate chiar acum!?  =aici fiecare se misca liber=

Aflandu-te acum in inima celulei, te odihnesti…Esti…Existi…Traiesti…Doar respiri. Este momentul de o pauza. Spatiul gol, vital dintre miscari. Fiecare act al creatiei are nevoie de aceasta odihna pregatitoare, de a fi…”

Iar acest exercitiu a culminat cu intelegeri ca: merit sa fiu iubit si prin simplul fapt ca exist, nu doar daca fac ceva; am nevoie sa ma opresc pentru a o lua intr-o noua directie;  “a sta”, a nu respira poate insemna “a muri”, iar teama de moarte este prezenta mai mereu, dar sub diferite forme; nu vreau sa ma exprim mereu, pentru prima oara imi doresc sa trec neobservata.

            O alta intalnire a avut ca si tema transformarea relatiilor - fiecare s-a putut gandi la o persoana importanta pentru a-i scrie o scrisoare, a cautat sa simbolizeze relatia printr-un obiect, dupa care a invitat la dans persoana respectiva, iar rezultatele au fost la fel de surprinzatoare. Atunci cand nu iti permiti sa traiesti constient decat o parte a relatiei, cealalta parte este nevoita sa se manifeste sub alte forme (somatizari); oferindu-i o forma prin care sa se poata exprima, energia (ocupata pana atunci cu a respinge din campul constiintei parti din relatie) poate curge liber spre cealalta persoana sau se poate orienta spre o noua relatie.

            Iata si de aceasta data replici ale celor ce au participat: nu am simtit niciodata ca exista o relatie intre mine si fratele meu, iar pe masura ce ii scriam scrisoarea, relatia noastra iesea la suprafata si se transforma, parca in ceva mai matur; as putea oferi instinctului sau corpului mai mult glas, uneori, decat mintii!?; am sa le fac loc in interiorul meu si emotiilor negative, asa cum sunt ele; am nevoie ca cineva sa aibe incredere in mine si in reusitele mele sis a imi dea permisiunea de a pleca, as putea fi chiar eu acea persoana.

           

            Exercitiu de grup– alegi sa fii in corp sau in afara lui si cauti sa te manifesti folosind atat spatiu cat ai nevoie: mi-a placut haosul creeat, am putut sa traiesc lipsa controlului cu mai putina teama; eu am fost cel care a facut dezordinea, ceea ce nu fac sub nici o forma in viata de zi cu zi, am vrut sa vad cum este…; m-am prins de calorifer si nu i-am mai dat drumul, probabil are legatura cu dependenta mea si cu faptul ca mi-e teama sa nu fiu respinsa; mie mi-ar placea sa fiu si afara asa cum sunt aici in interior (persoana se referea la interiorul camerei, intelegem insa ca poate fi vorba despre interiorul psihologic).

           

            Exercitiu – Dansul celor 5 ritmuri (fluid, staccato, liric, haotic, lipsa miscarii): nu am reusit niciodata sa exprim agresivitatea mai clar decat acum; am observant nevoia mea de miscari rotunde si feminine, cred ca ar fi cazul sa dau voie feminitatii sa fie mai prezenta; mie mi-a fost dificil sa interactionez cu ceilalti pentru ca spatial meu personal este stabilit ceva mai departe, mi-a fost de prea multe ori incalcat; am crezut ca este ceea ce isi doreste si ea dar se pare ca este vorba de control, de multe ori cred ca totul e bine in relatie fara a ma afla in contact cealalta persoana.

            Si bazandu-ne pe sinceritatea permanenta a corpului, putem afla cu o fidelitate mai mare dorinta de a intra in contact sau simpla manifestare formala, nevoia de a fi admirat, imbratisat, mangaiat si dificultatea de a cere; ori poate diferenta intre gandul de a fi in relatie si prezenta reala acolo, capacitatea de urma instinctual interior si de a fi in acelasi timp intr-un grup, teama de a pierde controlul ori de a fi judecat.

            Am sa las deschis  acest jurnal al intalnirilor, deoarece grupul de dansterapie este inca in desfasurare si atata timp cat reprezinta o resursa bogata de autocunoastere, am sa o folosesc invitand la dans si alte persoane.

            Pe tot parcursul educational nu ne invata nimeni cum anume putem asculta si invata de la propriul corp. Mai mult decat un simplu mecanism organic nu este abordat la nici una dintre materiile studiate, cu toate acestea reprezinta cea ma bogata sursa de cunoastere a propriei persoane. Nu mai dezvolt aici cu privire la ruptura minte – corp, ce este accentuata odata cu intrarea in sistemul educational, deoarece au fost persoane ce au vorbit despre asta. Inca de cand se naste copilul este invatat sa isi controleze corpul: sa se deplaseze, sa isi controleze impulsurile, apoi sa isi limiteze modalitatile de exprimare, ca in final sa il conserve cat mai tanar. Insa ceea ce vreau sa aduc aici este mai mult o intelegere personala a importantei trezirii copului indiferent de varsta pentru a-i oferi dreptul la o exprimare, atat de valoroasa!

Alina Porumboiu

Revista de dezvoltare personala unificatoare Nr 3/2011

În căutarea iubirii de sine

Este iubirea suficientă pentru o relaţie de cuplu armonioasă? Dacă între  doi parteneri există iubire, de ce apar probleme? Cum ajunge să moară o relaţie care se naşte din iubire? Iată câteva întrebări care încearcă să găseasc un răspuns în demersul terapeutic pe care îl traversează persoanele care se confruntă cu probleme de cuplu.

Din perspectiva psihoterapeutică se impune o redefinire a conceptelor care intră în această discuţie: cum e văzută şi simţită iubirea de către cel care îi trăieste absenţa, în prezent, şi cum ar arăta pentru el o relaţie de cuplu vie? Asta pentru că nu de puţine ori întâlnim  o atitudine confuză vis a vis de  tema  iubirii, de altfel un subiect mult discutat în literatură, şi nu numai în cea de specialitate. Din ce motive sunt atât de greu de disociat,uneori, stări cu un conţinut absolut diferit, cum ar fi sentimentul  de iubire şi starea de dependenţă,  iubirea condiţionată faţă de cea necondiţionată.

 Nu de puţine ori întâlnim sintagma: ”dacă mă iubeşte, renunţă, pentru mine, la ce-şi doreşte el”, “nu cred că este cazul să îi comunic eu despre ceea ce simt…ar fi trebuit să mă cunoască până acum.”

Iubirea pură înseamnă şi libertate. A deveni conştient de faptul că fiecare dintre noi este liber este déjà un pas mare către regăsirea iubirii. Acceptarea libertăţii celuilalt înseamnă confirmarea propriei libertăţi interioare şi,  totodată, momentul de întâlnire cu iubirea.

Avem credinţa că o dată ce simţim iubirea celuilalt nu o vom putea pierde vreodată. Şi lucrurile ar decurge aşa, dacă am fi conştienţi de faptul că adevărata iubire se naşte din iubirea de Sine. Oare  putem iubi pe cineva dacă nu ne iubim propria fiinţă? Putem fi prezenţi într-o relaţie cu altcineva dacă nu suntem prezenţi în noi înşine? Cum am putea dărui cuiva dragoste dacă nu suntem capabili, mai întâi, sa ne-o oferim nouă înşine? Cum poţi răspunde nevoilor celuilalt dacă nu eşti în contact cu  propriile tale nevoi?  Poţi oare respecta spaţiul personal al celuilalt dacă nu eşti conştient de spaţiul propriu?  Poţi oare  avea grijă de o altă persoană dacă nu ai capacitatea  să te îngrijeşti de propria fiinţă?

Numai respectând  calea cunoaşterii şi a iubirii de Sine reuşim să ne angajăm cu toată fiinţa într-o relaţie de iubire. Numai urmând această cale, un partener devine într-un cuplu oglinda celuilalt. Ceea ce vom oferi o să şi primim la un moment dat. Suntem responsabili pentru ceea ce suntem şi avem relaţia pe care noi o fiinţăm, nimeni altcineva în afara noastră. Suntem autorii propriei noastre realităţi. Aşa încât, dacă dăruim iubire şi încredere vom primi iubire şi încredere.

Cum se poate ajunge la iubirea de sine? Eu cred că prin acceptarea a tot ceea ce suntem ca fiinţă. Asta înseamnă să primesti cu încredere  şi iubire tot ceea ce exista acolo în interiorul nostru: neîncredere, furie, tristeţe, dependenţă, vulnerabilitate, critică, şi tot ceea ce simtim printr-o atitudine de deschidere. Numai acceptând cu blandeţe tot ceea ce descoperim ca fiind prezent în noi, vom putea şi transforma. Aceasta este calea spre vindecare. Să nu uitam că Universul înseamnă mişcare şi că noi suntem parte din acest Univers. Inconstientul nostru, ca forta vindecatoare, funcţioneaza după aceleaşi principii ca şi Marele Univers. Aşadar să lăsăm emoţiile să curgă, să ne deschidem către ele, să le creăm spaţiu hrănindu-ne din forţa  lor.

Se poate  afirma că  într-un cuplu apar tensiuni  pentru că partenerii nu sunt obişnuiţi să  accepte, în egală măsură, atât propria fiinţă cât şi fiinţa celuilalt. Numai printr-un demers deliberat  putem să întelegem şi să armonizăm în mod constructiv diferenţele care există între noi. O relaţie  de cuplu reprezintă o legătură între doi oameni ce poartă în spate “bagaje”  care aparent sunt diferite. Şi am în vedere aici educaţia, sistemul de valori, modelele comportamentale preluate de la părinţi etc. Sunt exact tocmai “calităţile” care ne atrag la  o anumită persoană , motivându-ne să construim o relaţie, şi pe care ajungem să le respingem la un moment dat. Şi asta pentru că suntem dependenţi de aceste bagaje cu care venim din urmă, pe care încercăm să le aşezăm, cu mare grijă, într-un loc pe care tindem să-l extindem,  ajungând, pe parcursul relaţiei,  să ocupe tot mai mult din spaţiul cuplului. Mai mult chiar,  încercăm să  ţinem închise căile de acces către aceste resorturi intime  chiar şi pentru noi.  Şi nu lăsăm pe nimeni să le deschidă. Ca şi când ar fi în contradicţie cu bagajele celuilalt… Evident, printr-o astfel de atitudine ne va fi destul de greu, dacă nu chiar imposibil, să primim  mirificul cadou al punerii lor în comun, în sensul împărtăşirii realităţii interioare cu celălalt.  Dacă am privi lucrurile din acest unghi, am putea acorda mai multă atenţie  momentului în care întâlnim  o anumită persoană. Ar trebui, poate, să  căutăm răspunsul şi la aceste întrebări: De ce suntem atraşi de ea? De ce o respingem pe alta? Apare ea întâmplător în viaţa noastră? Dacă am încerca să fim deschişi sufletului nostru, am simţi că nimic nu este întâmplător. Persoana acceptată reprezintă,  de fapt, umplerea unui gol existent în noi.  Mai exact, trăsăturile de personalitate ale persoanei alese vin să le completeze pe ale noastre (firea emotivă poate întâlni pe cea îndrăzneaţă, firea dominatoare, pe cea submisivă, firea blândă,  pe cea furioasă  etc.).

Dificultăţile de relaţionare apar din tendinţa de a-l schimba pe celălalt, ca şi când bagajul nostru ar fi cel mai cuprinzător. Nu suntem obişnuiţi cu ideea de a da şi a primi, de a-l accepta pe celălalt cu tot Universul lui şi de a ne simţi binecuvântaţi că suntem invitaţi în el. Daca am fi mai prezenti in noi si in celalalt ne-am putea hrani din acest schimb permanent de energie. Acest schimb reprezinta adevarata dezvoltare a fiintei si a cuplului. Astfel, ceea ce numim diferente devin adevarate resurse  pentru fiecare in parte si pentru cuplu. Relatia de cuplu va deveni vie, va respira si va fi  respirata de partenerii care o fiinteaza.

Daca am deveni conştienţi că nu suntem separati de celalalt ci că suntem părţi dintr-un Intreg am simti binecuvantarea pe care o primim cu fiecare intalnire pe care o avem cu celalalt. Universul celuilalt nu e diferit de al meu. Ele fac parte din acelasi Univers Interior si in acelasi timp din Marele Univers. Cu alte cuvinte ceea ce resping in celalalt resping de fapt in mine. Ceea ce ma atrage la celalalt ar putea fi ceea ce inca nu a devenit viu in mine cu toate ca exista acolo si am nevoie de el. Suntem continuti si continem toate fiintele din jurul nostru. Suntem schite ale aceluiasi portret.

 Calea nu e deloc dificila. Este nevoie doar de deschidere, prezenta in Sine, incredere si acceptare. Vindecarea vine de la sine….si iubirea o data cu ea…

Psihoterapia, indiferent de forma pe care o imbraca, faciliteaza reflectatea imaginii proprii in oglinzile celorlalti. Pot spune deschis ca in demersul terapeutic cu clientii mei nu numai ei sunt cei care se simt imbogatiti in urma acestei experiente ci si eu. Cu fiecare client in parte, persoana cu care lucrez e una singura  de fiecare data, si acea  persoana sunt eu.

Psiholog Diana BĂLAN

Secţia Neurologie

 Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila”, Bucureşti